Recunoaștere post-mortem a municipalității buzoiene pentru opera marelui scriitor Ion Băieșu. În ședința Consiliului Local Municipal din luna ianuarie, aleșii vor dezbate și vota proiectul de hotărâre privind conferirea post-mortem a titlului de CETĂȚEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI BUZĂU scriitorului Ion Băieșu.
Ion I. Băieşu (Ion Mihalache), prozator, dramaturg, scenarist, publicist (2 ianuarie 1933-21 septembrie 1992, New Jersey, S.U.A), fiul lui Ion Mihalache şi al Auricăi Cârciu, agricultori, s-a născut în satul Băieşti, comuna Aldeni. Şi-a luat pseudonimul literar după numele satului natal, onomastic legalizat la 9 martie 1967, când i se aprobă schimbarea numelui din Mihalache în Băieşu. A urmat cursurile şcolilor primare din Băieşti şi Poponeţi (1940-1944) şi Liceul Comercial de băieţi din Buzău (1944-1951). Ca elev, a frecventat Cenaclul „Alexandru Sahia” din Buzău. Remarcat pentru talentul său, a fost trimis să urmeze Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” (1951-1952). A debutat cu versuri în anul 1951, la „Viaţa Buzăului” (prima serie, 1949-1964).
Din anul 1952 a fost redactor la revista „Albina”, iar între 1952-1958, redactor la „Scânteia tineretului”. În paralel, a fost student la Drept şi Filosofie şi apoi la Filologie, pe care le-a absolvit în anul 1961. A debutat editorial în 1956 cu schiţe, sub titlul Necazuri şi bucurii.
Între anii 1962-1964 a fost redactor, apoi redactor-şef adjunct la „Scânteia tineretului”, şi redactor-şef al revistei „Amfiteatru” (1966-1968). În anul 1969 a fost destituit din funcţie, dedicându-se în exclusivitate literaturii şi publicisticii, ca liber profesionist. În 1965 a publicat culegerea de nuvele Sufereau împreună şi ciclul pentru televiziune lubirea e un lucru foarte mare sau Câteva minunate povestiri despre Tanţa şi Costel (1967).
A scris numeroase cărţi dintre care amintim: Umor (1970); Pompierul şi opera (1976); Dragoste bolnavă (1980); Balanţa (roman, 1985, 2011, ediţia necenzurată); Tristeţea vânzătorului de sticle goale (1992). Din dramaturgia sa reţinem: Vinovatul (1968), Preşul (1970), Cine sapă groapa altuia (1974), Chiţimia (1975), în căutarea sensului pierdut (1979).
În anul 1970 a obţinut Premiul Ion Luca Caragiale” al Academiei Române pentru dramaturgie, iar în 1979, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul în căutarea sensului pierdut. Uniunea Scriitorilor îl recompensase şi în anii 1968 şi 1973, iar în anul 1978 a fost premiat de Asociaţia Scriitorilor Bucureşti. Ca scenarist a obţinut Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România/A.C.I.N. (1976, pentru Mere roşii şi în 1979, pentru Omul care ne trebuie), şi Premiul Uniunii Cineaştilor din Romania/U.C.I.N. in 1992-in memoriam.
