EducaţieȘtirile zilei

Anca Vasile, studenta din Buzău care îi face pe elevi să iubească matematica

Are 20 de ani, e tobă de matematică, iar până la această vârstă a reușit să își treacă în C.V. experiențe importante. Este studentă în anul II la Universitatea București, a primit chiar și o bursă la Oxford, dar a rămas în țară pentru a schimba în bine locul în care trăiește.

Buzoianca Anca Monica Vasile, căci despre ea este vorba, e un copil remarcabil al acestei țări. Vorbește despre copii cu emoție și candoare, îi ajută să înțeleagă matematica prin metode interactive, iar unii dintre ei ajung olimpici sau sunt admiși la licee internaționale din București.

Despre sistemul de educație de la noi Anca vorbește cu o lejeritate frapantă, dar mai ales cu luciditatea unui dascăl experimentat, trecut parcă prin furcile școlii românești. Deși este abia studentă în anul doi, știe exact unde greșește școala de la noi și de ce, uneori, elevii sunt demotivați.

A terminat Colegiul Național Pedagogic „Spiru C. Haret” din Buzău, după care a fost admisă la Facultatea de Matematică și Informatică din cadrul Universității București. Dar ceea ce este cu adevărat remarcabil la acest copil este faptul că, la 20 de ani, are elevi pe care îi meditează la matematică, reușind acolo unde școala a eșuat. Pe unii îi ia de la zero și îi ajută să intre la licee de top, iar cu bănuții strânși din meditații reușește să se întrețină financiar.

R: Anca, ești o fostă elevă olimpică, am înțeles că ești as la mate, ai fost și la Oxford, iar acum ești studentă la Universitate…O să te întreb direct: Ce (mai) cauți în România?

Anca Vasile: (râde) Nu cred că mi-am pus vreodată problema să plec din țară. Este adevărat că azi ne scăldăm în ape destul de tulburi, dar eu merg pe principiul „Omul sfintește locul. Am ales să rămân în România chiar din dorința de a schimba ceva. Rămâne de văzut dacă voi reuși, dar în general îndeplinesc tot ce-mi propun. Momentan nu mă gândesc să părăsesc țara, iar dacă aș face-o ar fi doar ca să mă informez, să mă inspir, să preiau idei pe care să le pun în practică aici.

R: Când ți-ai descoperit pasiunea pentru matematică? Care a fost momentul acela în care ai ți-ai zis: „Gata, frate. Eu asta vreau să fac!”?

A.V.: Pasiunea pentru matematică a existat de mic copil, e moștenire de familie. Timp de 3-4 ani am rătăcit-o puțin și am căutat sa dezleg tainele altor științe – biologia, apoi chimia. Dar cum la orice mare dragoste te întorci întotdeauna, în clasa a douăsprezecea m-am întors la ea și mi-am zis că asta e ceea ce vreau să fac. Apoi, cred că și profesorii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului mi-au influențat alegerile, iar toate aceste experiente au contribuit la omul care sunt acum. Și, ca orice matematician care se respectă (râde), consider că e bine să am cunoștințe din mai multe domenii. Matematica, chimia și biologia se împletesc minunat.

R: Ești în anul doi de facultate și deja meditezi elevi care intră la licee de top din București. Cum reușești să-i faci pe copii să înțeleagă matematica?

 A.V.: O întrebare foarte bună. Probabil cheia o reprezintă atmosfera din timpul orelor. În primul rând, eu și elevii mei avem o relație foarte apropiată. De cele mai multe ori mai petrec timp cu ei și îi las să-mi povestească despre cum a fost ziua lor, despre despre visurile pe care le au și alte lucruri care îi preocupă. Este foarte important ca un copil să simtă că îți pasă de el și că pentru tine el reprezintă mai mult decât acele două ore în care te străduiești să-i explici zece formule. Odată atins acest prag, deja lucrurile devin simple: copiii încep să fie curioși, să își dorească să descopere mai mult. Eu le spun mereu că suntem oameni și nu putem să știm totul, că a greși e omenește și că eu sunt acolo pentru a-i ajuta.

Cred că datorită acestor lucruri am și avut performanțe cu ei. Până în momentul de față, elevii mei au câteva calificări la etapele județene ale olimpiadei de matematică – anul acesta sper sa prindem naționala – și 4 elevi admisi la Liceul Internațional de Informatică București, dintre care doi elevi admiși cu nota 10 la matematică. Sunt copii pe care i-am pregatit de la zero, deoarece veneau de la o școală cu program de predare Montessori.

R: Cum arată o zi obișnuită pentru tine? 

A.V.: O să vi se pară ciudat, dar să știți că planul fiecărei zile este notat într-un carnețel în care scriu tot ce am de făcut în ziua respectivă. Mă trezesc la 07:30, iar pe la 8 și jumătate plec către copii. Pot spune că asta îmi ocupă cel mai mult timp. Uneori mai am ferestre când ajung la 14:00 acasă, mai intru la un curs sau seminar, apoi plec către alți copii. Ajung acasă pe la 20:30, mănânc, uneori mai pierd o oră-două relaxându-mă, apoi mai lucrez pentru facultate până la ora 01:00 – 02:00. Și cam așa, în fiecare zi. 🙂

R: Te îndrepți către o carieră didactică sau meditațiile reprezintă doar o soluție de moment?

 A.V.: Cariera didactică este încă opțiunea principală, dar nu știu ce alte oportunități se vor ivi peste un an. Meseria de profesor este foarte frumoasă, dar în contextul școlii on-line a devenit un chin, atât pentru elevi, cât și pentru profesori…

R: Povestește-ne despre Oxford. Ce te-a impresionat acolo, cu ce te-ai întors acasă?

AV: La Oxford am plecat în vacanța de vară dintre clasele a X-a și a XI-a. Am participat la o selecție la care au fost 32 de elevi pe loc și am primit o bursă de 1000 de lire. Am fost impresionată de calmitatea și profesionalismul cu care tratau lucrurile. De faptul că la ei nu există un profesor pentru 30 de studenți, ci 3 profesori la 6 studenți. Am mai apreciat faptul că pun mai mult accent pe lautra practică a lucrurilor. De exemplu, la Oxford, în C.V.-ul pentru admitere cântărește foarte mult implicarea în comunitate, voluntariatul, ceea ce la noi…e cantitate neglijabilă. Poate că și de asta adolescenții români nu sunt motivați să facă voluntariat. Am încercat să împrumut de la ei calmitatea și accentul pe care îl pun pe exemplificarea oricărei noțiuni predate elevilor mei. Pentru fiecare formulă există o asociere cu ceva din viața cotidiană, iar dacă nu există, încerc să le captez atenția compunând o problemă distractivă. Tot de acolo am învățat și că diploma nu e totul, așa cum încă se consideră la noi..

R: Ai fost tentată să pleci din țară?

A.V.: Bineînțeles. Dar niciodată nu mi-a plăcut să fug de realitate. În plus, sunt destul de optimistă și cred că se pot face lucruri remarcabile și la noi.

R: Vedem cu toții că, în ultimul timp, sistemul de educație încearcă să se desprindă de trecut, să se reformeze și să placă elevului. Ce i-ai reproșa tu școlii românești sau ce ai schimba la ea dacă, să zicem, ai fi ministrul Educației?

A.V.: Sistemului de învățământ de la noi i-aș reprosa, poate, faptul că încercarea aceasta de permanentă reformare nu e niciodată cea potrivită. Pe de o parte, pentru că nu e construită pe o bază solidă, iar pe de alta pentru că nu se face după o informare conștientă, după o analiză a sistemelor de învățământ din alte state. Lucrez cu copii de clasa a opta și vă spun că nivelul a scăzut dramatic, dar nu asta e problema, ci faptul că nu există niciunde o creștere. Adică sistemul românesc nu plusează niciunde, ci scade considerabil de la an la an. MEN nu a înțeles faptul că de vină poate nu era dimensiunea materiei predate, ci tocmai modul defectuos în care era predată. Metodicile sunt aceleași de ani buni, știința progresează constant, dar școala rămâne în urmă.

Vedem cu toții că în statele intitulate „civilizate” elevii se axează pe câteva materii la care fac performanță, iar la ei totul este foarte practic. Iar dacă ar fi să asociez sistemul de învățământ românesc cu orice, ar fi clar reclama de la Pilot Frixion: „Scrie. Sterge. Rescrie.”, la noi asa se desfășoară orele.

R: În ultimii ani, România pare că și-a pierdut busola. Tinerii nu au soluții și pleacă, șomajul e în floare, „creierele” ne pleacă și ele, pare că rămânem singuri pe aici. Ce sfatturi le-ai da tu tinerilor de vârsta ta pentru ca ei să reușească?

A.V.: Poate voi fi puțin judecată pentru ceea ce urmează să spun, dar nu cred că întotdeauna tinerii nu găsesc solutii, ci, mai degrabă nu insistă suficient să le găsească. Pentru că în ziua de azi cu toții vrem să fim corporaTRIȘTI sau să stăm la birou. Apoi, noi avem dorința asta exagerată de a parveni. Ca orice tânăr, știu că tentația de a alege calea cea mai facilă e mare, de aceea mulți dintre noi pleacă. E mai greu să repari un obiect decât să-l cumperi de nou. Așa cum am mai zis, „Omul sfințește locul.”, iar dacă fiecare dintre noi ne-am pune în gând să schimbăm câte ceva în locul în care trăim, lucrurile ar arăta altfel.

Tinerilor de vârsta mea le-aș spune că pentru a reuși e suficient să aibă visuri, scopuri pe care să le pună în aplicare și să își repete zilnic că până și lucrurile care par imposibile sunt posibile, că trebuie să aibă încredere în ei și să facă ceea ce îi face fericiți. Întotdeauna rezultatele obtinute cu greu sunt mai dulci!

loading...

Cosmin Șontică

Așteptăm sesizările dumneavoastră la numărul de telefon 0725 225 335, pe Facebook sau WhatsApp. Vă mulțumim!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
error: