Cum arăta Buzăul anilor 1890: „Larmă și voie bună, vin, țuică, mititei, cârnăciori, pastramă”

Acum mai bine de o sută de ani, când oamenii erau mai buni, mai respectuoși, mai săritori și – de ce nu? – mai veseli, viața decurgea firesc, cu bunele și cu relele ei. Românii trăiau mai simplu și e drept că existența le era marcată de lipsuri, dar știau să și-o îndulcească cu mici bucurii.

Într-una dintre numeroasele sale lucrări ce recompun imaginea Buzăului de odinioară – „I.L. Caragiale, comersant la Buzău” -, scriitorul buzoian Nicolae Peneș aduce în prezent frânturi din Buzăul sfârșitului de secol XIX și început de secol XX.

Pe atunci, centrul orașului era animat de o mulțime pestriță, în care coabitau netulburați domnii cu joben și baston, domnițele cu crinolină și evantaie din dantelă și târgoveții gălăgioși.

Profesorul buzoian Dumitru Nitzulescu, născut în 1869, avea să-şi amintească și el despre cum arăta Buzăul pe vremea „comersantului” Caragiale:

„Îmi amintesc perfect cum era oraşul şi-i rețin imaginea (…) mă rog oraş-reședință de județ, nod de cale ferată situat pe traseul principal Iaşi-Mărăşeşti-Bucureşti, cu alegători și candidați la toate colegiile pentru cameră şi senat, era un lucru deosebit. Strada principală (…) strada Târgului, un iarmaroc continuu, căci mărfurile erau etalate pe tarabe, în plin trotuar. In ziua târgului săptămânal, peste o mie de căruțe, aducând săteni din tot județul – unii de sus, de la munte, alții de la deal şi cei mai mulți din Câmpia Bărăganului – împestritau oraşul şi-i dădeau animație.

Larma și voia bună erau întreținute de vinul și țuica ce potoleau setea stârnită de mititeii, cârnăciorii și fleicile de vită, de porc și pastramă de capră și de oaie sfârâind pe grătarele cârciumilor și ale birturilor. Şi peste toate aceste avuții gastronomice, spânzurau ca o salbă cromatică lungi şiraguri de ardei roşii şi verzi. Caterincile cântau de zor, iar săptămâna Drăgaicii, renumitul bâlci anual al buzoienilor, ținea zi și noapte, aducând țărănime și din Rm. Sărat, din Prahova, din Ialomița, din Brăila și din Putna, cum i se spunea pe atunci actualului judet Vrancea.”, rememora ilustrul profesor.

Buzăul anilor 1890 era un imens iarmaroc, în care larma și voia bună nu conteneau decât atunci când noapte se așternea parfumată peste urbe. În termeni moderni am spune că zona centrală era tot un festival de street-food:

„Birji de piață, ce se închiriau cu cursa şi chiar cupele la festinurile solemne ale protipendadei oraşului, la nunți și îngropăciuni de-ale lor, precedate de fanfara regimentului 8 Dorobanti, anume obținută cu taxă, prin jalbă aprobată de comandant, roiau pe străzi. Birji, şarete, gabriolete și cupele aveau și proprietarii agricoli. Dintre toate, cele mai acătării erau echipajele lui Alexandru Marghiloman, ministru și ajuns chiar prim ministru, care la Albatros – aşa se intitula conacul castel al uneia dintre moşiile sale întreținea și o herghelie de cai de curse pentru care aducea jochei de prin depărtările străinătății. Erau trăsuri din renumita fabrică VICTORIA, făurite la Viena, lucioase de te oglindeai în tăbliile lor, cu arcuri alcătuite cu dibăcie şi perne moi. Buzăul tinereții mele – căruia atracția Crângului făcuse să i se ducă buhul în toată tara (…)

Dar apa de băut o aduceau sacalele, tocmai din vadul râului Buzău ca și din cişmelele obşteşti, așezate pe străzile privilegiate. Mai înainte, Caragiale avusese şi el locantă în Piața Gării, dar o lăsase, că treburile nu-i prea mergeau. Clienții lui buzoieni | prăvălia, ceferiști, căruțași și țărani veniți la târg sau la oraş cu nevoi la tribunal sau la vreo învoire cu boierul care trebuia să hotărască mai bine decât vechilul lăsat pe moșie – cereau jupânului băutură și mâncare, nu creații literare … Iernile nu erau aspre, dar când se nimerea vreun viscol, rătăcit până la Buzău, oraşul şi drumurile se întroieneau și se pornea un somn alb. Atunci se opreau şi trenurile, telegraful nu mai țăcănea nici el, iar Buzăul, ca și alte oraşe din țară (…) rămânea de izbelişte, undeva pe-ntinsul țării … până când tot ea, natura, lămurea situația.

In poarta şcolilor, la seminar, în gară și în preajma cazărmii negustori ambulanti, aduşi de nevoi din depărtări, vindeau pe tarabe spânzurate de propriul lor grumaz, baclavale, sarailii şi halvite, iar din nişte balerci metalice, strălucitoare, în al căror vârf pusese felurite odoare, turnau, la cerere salar sau bragă”, se mai arată în lucrarea scriitorului Nicolae Peneș.

La venirea lui Caragiale la Buzău, în oraş mai ființa, datorită lui Basil Iorgulescu (1848-1904), una din cele mai luminate minți ale urbei, societatea culturală „Ateneu”, menită în concepția întemeietorilor ei „să răspândească prin conferințe cunoștințe științifice, literare și artistice”.

Un alt eminent profesor buzoian, Dimitrie Ionescu, arăta că Buzăul avea, în anul 1894, 19.427 de locuitori „din care 63,3% erau analfabeți, 5 şcoli primare de băieți și 3 de fete”, una aflată în apropierea gării. La 24 ianuarie 1891 a luat ființă, la Buzău, o secție a Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, care determină, prin sărbători și conferințe (…) un curent de opinie publică în favoarea românilor din Transilvania prinşi în procesul Memorandumului de către regimul austro ungar”.

Autor: Cosmin Șontică

Sursa: Nicolae Peneș, „I.L. Caragiale, comersant la Buzău”, Ed. Monteoru, București, 1997