Multe legende se vor fi născut de-a dreapta râului Buzău, în așezarea care a văzut prima dată pasul orășeanului cu mai bine de 500 de ani în urmă. Răsărit la confluența celor mai importante drumuri comerciale din Țara Românescă, Buzăul a fost, secole de-a rândul, leagănul unei culturi și civilizații pe care timpul nu le-a putut uita. De aici, și nenumăratele legende cu uriași, vrăjitori și Feți-Frumoși, povești ascultate cu respirația taiată deopotrivă de copii și de adulți.
Una dintre cele mai frumoase legende care au rămas în memoria buzoienilor de acum circa 80 de ani este cea a vulturului Ilie, pasărea care a fost adoptată de comunitatea micului târg.
Spre deosebire de alte povești cu iz de basm, cea a vulturului Ilie este o realitate a Buzăului din perioada celui de- al doilea război mondial. Existența acestui vultur în zona gării din Buzau, unde devenise o adevarata mascotă pentru toti trecatorii, este relatată pe larg în lucrarea ULTIMUL ZĂGAN, care poartă semnătura lui Bucur Chiriac.
Această pasăre a existat cu adevarat în zona Buzăului, între anii 1924-1942. Ea a putut fi admirată aproape 20 de ani de locuitori, fiind prinsă la Gura Teghii de către pădurarul Furtună. Un negustor cumpără vulturul și-l tine în coteț alături de curcani, până când își recapătă libertatea prin lovirea cu ciocul a zăvorului.
În perioada 1924-1942 în zona gării din Buzău s-a pripășit un vultur zăgan, specie foarte rară chiar şi în vremea aceea. Pasărea, prietenoasă, s-a integrat în viața urbei fiind adoptată de locuitori și botezată Ilie.
Ilie călca cu pas de stăpân pe străzile Buzăului. Se obişnuise cu mersul pe jos, merge pe marginea străzii, pe lângă trotuar, acolo unde nu se supăra nimeni. În fiecare dimineaţă se ducea pe jos la piaţă, în hale, unde măcelarii îl aşteptau cu tainul de carne sau de peşte – după cum era zi de dulce sau zi de post.
Către vremea prânzului, îl vedeai pe Ilie sus, pe localul gării, iar când vedea expresul de Cernăuţi-Bucureşti că-şi face intrarea în gară, cobora şi el pe peron, că şi aici bucătarul de la vagonul restaurant avea rezervate ceva delicatese culinare pentru el.
Ilie era cunoscut de tot orașul sau cel putin de cei care aveau treabă prin gară. Găsea cu ce sa se hranească. De asta și rămăsese aici. Devenise o pasăre a comunitătii, o mascotă a stației de la Buzău.
Dar a venit Războiul, aducând cu el orori de neînchipuit. Într-o zi, un soldat neamț a zărit pasărea. A ridicat arma, a ochit și l-a împușcat pe Ilie, acesta prăbușindu-se astfel din înaltul cerului. Pur și simplu. A ucis fără motiv vulturul cel iubit de oras. Vulturul din poveste, pe care lumea începuse să-l iubească, nu mai era. Din acel moment, nu s-a mai vorbit despre Ilie, cel care veghea zi și noapte orașul.
Moartea vulturului era să se încheie cu o revoltă a populaţiei împotriva soldatului asasin. „Toţi copiii, tot oraşul“, l-au purtat pe ultimul drum, până la Cimitirul Dumbrava, „ca pe oricăre cetăţean al oraşului“. Bătrânii spun că mormântul vulturului ar fi rezistat câţiva ani, pe o alee din dreapta capelei, însă a dispărut, odată cu extinderea cimitirului.
În memoria acestei păsări, în anul 1978, Fabrica de Bere de la Buzău a dat numele unui sotiment de bere (“Vulturul”). În prezent, tot ce amintește de legendarul Ilie, este o stradă din municipiu (strada Vulturului).
Mulți oameni, care nu au văzut pasărea, au spus că povestea n-a fost adevărată. Dar ce conta dacă era sau nu adevarată?! Ilie rămăsese adânc întipărit în inimile și mințile oamenilor..
În ultima imagine, Vulturul Ilie – Fotografie de Iosif Berman publicată în Cuvântul Liber, nr. 29, 19 mai 1934.
