Pe coama de calcar cuprinsă între râul Buzău şi pârâul Nişcov, pe partea nord-vestică a Dealului Ciolanu se înalţă vârful Cetăţuia (632 m), unde stă de veghe schitul cu acelaşi nume, chivernisit de mânăstirea de la Ciolanu. Un peisaj oniric, încărcat de istorie, străbătut de o liniște soră cu visarea, pe care numai trilurile păsărelelor cuibărite prin fagii înalți o sparg cadențat, amintindu-ți că ești încă printre pământeni.
Deși încearcă din răsputeri să țină pasul cu schimbările lumii, micul schit de pe vârful Cetățuia plătește încă tribut istoriei zbuciumate a sutelor de ani, în care a luptat din răsputeri să țină aprinsă flacăra credinței și a iubirii de semeni.
- – Piatră cioplită manual
Înainte de construirea bisericii din piatră, doi călugări, Agaton duhovnicul şi Iosif Singhelul, au ridicat la 1849 o cruce mare cu inscripţie. Piatra care a fost folosită la ridicarea acestui lăcaş de cult a fost integral cioplită manual, cu o măiestrie aparte. În 1858, episcopul Filotei al Buzăului – mare patriot şi unionist înflăcărat, cel care l-a primit pe Al. I. Cuza, pentru o noapte în Palatul Episcopal de la Buzău – dăruieşte 200 de galbeni pentru construcţia bisericii.
Mai târziu, la intervenţia episcopului Dionisie Romano, mare cărturar, membru fondator al Bibliotecii Academiei Române, Ministerul Cultelor îl va ajuta pe singhelul Iosif cu alţi 300 de galbeni. Sfinţirea se face în 1862, iar zugrăvirea, în 1868, cu cheltuiala domnitorului Carol I, numai că această zugrăvire nu a ţinut, din cauza umezelii pereţilor, fiind nevoie de una nouă.
- -Legătura domnitorului Carol I cu schitul Cetățuia
Puțini oameni știu că, la un an după încoronarea sa la cârma Principatelor Unite, domnitorul și mai apoi Regele Carol Întâiul vizitează schitul Cetăţuia, în căutarea unui loc pitoresc pentru a construi Castelul Peleș. Tradiția spune că neșansa dealului Cetățuii s-a numit lipsa de apă. Castelul nu se face aici, dar, spre amintirea acestei vizite, domnitorul dăruieşte banii necesari pictării bisericii de la Cetăţuia, pe care o execută pictorul Gh. M. Tattarescu.
„Locul acesta atât de frumos l-a fermecat şi pe regele Carol I (1866-1914) care, pe când era încă doar principe domnitor al României, şi-a propus să-şi ridice aici un castel-reşedinţă de vară. Lipsa unei surse de apă potabilă în apropiere, ca şi alte inconveniente l-au făcut să renunţe şi, drept urmare, şi-a ridicat, la Sinaia, plănuita reşedinţă – Castelul Peleş. Totuşi, rămânându-i în inimă acest loc, pe atunci cu adevărat sihăstresc, principele Carol a plătit, din bani personali, pictura interioară a bisericii Schitului Cetăţuia, devenind, astfel, unul dintre ctitorii acestui lăcaş”, povestea părintele Costică Panaite, fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei.
Prin adresa nr. 11348 din 7 ian. 1866, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice constată că „lucrarea picturii bisericii Cetăţuia este înaintată şi trimite mânăstirii 3172 lei vechi, în 58 napoleoni, dată de Măria Sa Domnitorul, spre a fi încredinţate d-lui Pictor…”.
Din altă adresă, datată 26 iunie 1869, de la acelaşi Minister, aflăm că „lucrarea de zugrăvire a bisericii Cetăţuia” a fost încredinţată d-lui pictor G. M. Tattarescu şi că s-a efectuat întocmai după contractul încheiat. Părinţii au imortalizat acest nobil gest, pictând în pronaos chipul tânărului domnitor. Peste scurt timp, însă, pictura s-a degradat şi a fost nevoie să se facă o nouă pictură, în parte pe plăci de zinc, de către pictorul ciolănean Eftimie Obrocea, cu cheltuiala a doi pioşi creştini din Bucureşti, Ion şi Smaranda Pencovici. Catapeteasma este sculptată tot de călugări meşteşugari din această obşte.
De-a lungul anilor, micul schit a cunoscut perioade de înflorire, dar și de amărăciune. Din cauza așezării lui în mijlocul pădurii, el a constituit întotdeauna o țintă pentru răufăcătorii care i-au atacat și jefuit pe puținii călugări lipsiți de apărare.
Un astfel de fapt, mai puțin cunoscut de publicul larg, s-a consumat în anul 1954. Aflat singur la Cetățuia, monahul Constandie a găzduit peste noapte mai mulți romi, care se plângeau de foame și de frig. Mișcat de suferința oamenilor, călugărul i-a chemat înăuntru, i-a ospătat și i-a invitat să doarmă peste noapte, rugându-i însă să nu se atingă de un anumit cufăr, pe care el îl numea „comoara sa”. La auzul cuvântului „comoară”, oaspeții au așteptat o clipă de neatenție a monahului, moment în care s-au năpustit asupra lui, lovindu-l cu ce au avut la îndemână și omorându-l.
Când au deschis cufărul, răufăcătorii și-au dat seama că marea comoară a monahului era, de fapt, compusă din câteva cărți de rugăciuni și Sfintele Vase folosite la slujbele bisericești. Monahul a fost înmormântat în curtea schitului, aproape de bisericuța pe care a apărat-o cu prețul propriei vieți.
Astăzi, singurii care mai dau semn că aici trăiesc oameni sunt câteva măicuțe tinere, care se gospodăresc singure și care trăiesc într-o armonie desăvârșită. Deși n-a avut privilegiul de a găzdui impozantul Castel Peleș – construit ulterior la Sinaia -, vârful Cetățuia rămâne unul dintre reperele de credință și spiritualitate buzoiană, ca mărturie a rezistenței creștinilor în fața vitregiilor sorții.
Cosmine mai da o fuga si analizeaza in biserica de calcar, tencuiala cazuta, crapaturile, mucegaiul si egrasia din interior in special in altar. De asemenea analizeaza si chinul cu care se transporta si se cara apa zilnic de jos de la Ciolanu.
Poate un nou articol pe aceasta tema va sensibiliza in sfarsit urechile Prefericitului si va baga mana in marea si darnica vistierie pentru a salva un monument istoric si va asigura traiul decent al celor ce se nevoiesc in acel loc de poveste. Ne-a demonstrat in nenumarate randuri ca se poate si a facut frumoase schimbari in multe locuri din cadrul Arhiepiscopiei, multe nu cu o asa mare insemnatate ca Cetatuia.