De ceva vreme, pe scena politică românească pare că a rămas un singur dansator, iar acela este Marcel Ciolacu. Cu un președinte Iohannis tot mai șters, buzoianul nostru bate țara în lung și în lat, în ceea ce unii analiști consideră a fi o „încălzire” pentru anul de foc 2024. Mulți cred însă că toate drumurile lui Ciolacu duc spre o singură destinație: Cotroceni.
Până nu demult, liderul PSD a susținut că viitorul candidat la Președinția României ar trebui să fie un om din afara partidului. Multă vreme, Marcel Ciolacu a avansat ideea unui intelectual cu înclinații de stânga, pe care social-democrații să îl susțină pentru a deveni întâiul om în stat.
Lunile au trecut, crizele s-au adâncit, iar războiul de la granițe a continuat să influențeze politica internă a țării. În mintea multora s-a furișat treptat și subtil ca un fir de păianjen gândul că un experiment la cârma statului nu ar fi deloc binevenit în aceste vremuri tulburi. Așa s-a ajuns din nou în punctul în care, cu un an înainte de alegeri, partidele își caută cel mai bun candidat pentru a bate la porțile Cotroceniului.
Dacă s-ar lucra după manual, candidatul la președinție ar cam trebui scos de la naftalină și prezentat electoratului. Într-un an de zile, cu strategii bine lucrate în laboratoarele de partid, orice candidat ar putea spera la cea mai înaltă demnitate din statul român.
La PNL e liniște, iar președintele Iohannis și-a redus vocea atât de mult, încât deja putem vorbi despre „Regimul Ciolacu”. Între timp a apărut pe firmament și Blocul Democratic, o alianță între stânga și dreapta românească, după modelul celei care conduce Germania de atâția ani și în care Ciolacu vede soluția ieșirii din criză.
De fapt, dacă e s-o luăm așa, nu cumva avem deja în fața noastră primul și cel mai bine cotat candidat la Președinție? Altfel cum s-ar putea explica ascensiunea fulminantă a lui Marcel Ciolacu și faptul că vocea sa este singura care se mai aude?
