Când ne gândim la cum arătau bunicii noştri în tinereţe, nu ni-i imaginăm altfel îmbrăcaţi decât cu tradiţionalele cojoace şi bundiţe din blană de oi. Astăzi, aceste piese vestimentare nu-şi mai au locul decât prin muzee sau în şifonierul vechi al bunicii.
Unde sunt meşterii de altădată? Meseria aceasta s-a stins definitiv sau doar nu mai e atât de căutată ca în alte vremuri?
-
Nea’ Ionel, cojocar de când se ştie
Într-un sat situat la 20 de kilometri de Buzău l-am găsit pe nea’ Ionel. Vecinii m-au îndrumat către vestitul cojocar al satului. Strig la poartă. În primele cinci minute, primii care mi-au răspuns au fost cei cinci câini.” Sunt toţi ai dumitale?”, îl întreb pe nea’ Ionel, care ajunsese între timp la poartă, sprijinit de un baston improvizat dintr-o coadă de sapă. “Da, domnişoară, oricum nu mai are cine să ne dea drumu’ la poartă.”
Mirică Ionel, numit de toţi nea’ Ionel are 74 de ani şi e cojocar de când se ştie. Aşa se recomandă. Locuieşte alături de soţia sa, Elena, mai tânără cu opt ani decât el. Din iubirea lor s-a născut o fiică. Atunci când vorbesc despre ea, ochii le sclipesc de mândrie. Este acea mândrie pură, pozitivă, pe care orice părinte o simte când aduce vorba despre copiii lui.
-
Anii uceniciei
A început să practice cojocăria de la vârsta de 13 ani. După cele patru clase terminate în satul său natal, Dîmbroca, s-a hotărât să urmeze şcoala de meserii. Şi-a ales cojocăria şi tăbăcăria , pe care le-a învăţat în cinci ani. “În ăştia cinci ani am fost argat. Îmi mai luam şi bătaie, dar tăceam din gură, că 
trebuia să învăţ meserie.”
În Drăgaica, cel mai mare târg din Buzău, se vindeau anual sute de cojoace. Veneau mulţi meşteri din Orăştie care îşi vindeau marfa acolo. Dorind să-şi îmbunătăţească tehnica de lucru, nea’ Ionel a rugat pe unul din meşteri să-l angajeze ca prelucrător. “Ei credeau că eu vreau doar să lucrez acolo. Dar eu, hoţ, timp de un an am reuşit să le fur meseria şi m-am întors acasă.”
-
Atelierul din curtea casei
Sătul de ucenicie, şi-a deschis propriul atelier. Iniţial a primit autorizaţie de cojocărie de la Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi de la Ceauşescu. Atelierul îl avea chiar în curtea casei. De-a lungul timpului, a cumpărat cele mai bune maşini de cusut. A ajuns la numărul de 10 maşini, toate cumpărate din Germania. Oamenii veneau cu pieile proprii, iar el le cusea, dându-le parcă viaţă.
Nea’ Ionel zâmbeşte larg când vorbeşte de cei 60 de ani de când practică această meserie. În anii de vârf ai cojocăriei, orele de muncă le întreceau de multe ori pe cele de somn. Uneori dormea doar patru ore pe noapte. Astfel reuşea să facă 20-30 de cojoace pe lună. Singurul ajutor pe care îl avea era soţia. Ea se ocupa de treburile mărunte, cum ar fi cusutul nasturilor de la bundiţe.
Oameni din multe părţi ale ţării veneau pentru cojoacele făcute de el. Îşi aminteşte râzând de momentul în care a fost vizitat de doi securişti din Bucureşti. Dar nu pentru a-l aresta, ci pentru a le face cojoace. “Dom’le, fă-ne două cojoace mai simple, să părem oameni de rând. Ca să nu ne recunoască lumea prin tramvai, prin autobuz.”
-
Ultimul cojoc
Acele vremuri sunt acum de mult apuse. Ultimul cojoc l-a vândut acum trei
ani. “Nu mai vine lumea. S-au demodat cojoacele. Acum sunt multe magazine de haine. Mulţi cumpără şi de la second-hand-uri, că-s mai ieftine. ” Pensia este insuficientă, de doar 350 de lei, aşa că meşterul de altădată se bazează şi pe sprijinul fiicei.
Maşinile de cusut le ţine în bucătărie. Unele sunt folosite drept masă, altele sunt încă funcţionale. Deşi mai are doar un ochi, după ce o vacă l-a lovit cu coarnele, nea’ Ionel ţine morţis să îmi arate că încă ştie să coasă. Îşi pregăteşte maşina de cusut, însă nu îşi găseşte ochelarii. Dezamăgit, cu ochii în pământ, renunţă la încercare. “Stai să îţi arăt cojoacele pe care le-am păstrat eu.” Faţa i se luminează când le vede. „Uite aici mi-e munca de o viaţă…”
