O carte despre care s-a vorbit prea puțin: „Padina copilăriei mele”, de prof. Valeria Urse-Blidaru

„Partir c’est mourir un peu”, sună primul vers din Rondelul despărțirii, care l-a făcut celebru pe poetul francez Edmond de Haraucourt. Și da, poate că a pleca înseamnă a muri puțin, dar înseamnă, totodată, și a trăi cu gândul reîntoarcerii, a-ți întări rădăcinile, a te lega ombilical de locul în care ai văzut lumina zilei. Poate că acesta a fost motivul pentru care, trăind cu dorul de localitatea natală, pe care, la momentul scrierii, o părăsise în urmă cu mai bine de 60 de ani, doamna profesoară Valeria Urse-Blidaru a publicat lucrarea „Padina copilăriei mele”, o carte despre care s-a vorbit, până acum, prea puțin.

Publicată în 2005, la Editura Renaissance din București, „Padina copilăriei mele” este o scriere memorialistică în care autoarea își descrie propria copilărie plină de farmec, petrecută într-o totală libertate de mișcare, în contact cu natura și cu cei din jur. Cartea este un siaj fermecător prin amintirile unui om care a trăit vremuri și mai bune, și mai rele, într-una dintre cele mai mari și mai de seamă comune din zona de câmpie a Buzăului. „Am trăit ceva, dacă în timpul vieții mele a secat un lac”, spune, cu autoironie, autoarea ajunsă la venerabila vârstă de 91 de ani.

Stilul simplu, fără înflorituri, conferă autenticitate și limpezime. Autoarea rememorează, cu lux de amănunte, anii copilăriei petrecute la Padina, începând cu prezentarea satului și a casei părintești, pentru ca, mai apoi, să descrie oamenii, tradițiile și obiceiurile lor, meșteșugurile, jocurile copilăriei și alte aspecte ce compun imaginea satului de câmpie.

Încep această aventură a vieții mele cu o mărturisire: După ce, timp de 36 de ani, am rezolvat pentru mine și elevii mei „n” probleme de matematică, mi-am propus să rezolv și o problemă de alt tip. Mi-am propus să încep documentarea pentru a obține informații din cărți, arhive și alte surse accesibile mi,e pe care, împreună cu amintirile mele din copilărie – de-acum peste 60 de ani -, să le strâng într-un buchet (…). O fac din dragoste pentru adevăr, pentru obiceiurile românești de atunci, obiceiuri ce făceau frumusețea vieții la sat; din dragoste pentru locurile acelea bătute de soare și ninsori, pentru țăranii harnici care au devenit modele ale vieții mele de mai târziu”, povestește autoarea în capitolul introductiv.

Satul copilăriei este asociat în permanență cu oamenii care îl populează și îl însuflețesc, ideea centrală fiind cea a comuniunii dintre semeni. Preotul, învățătorul, inginerul, agricultorul, gestionarul, negustorii, lăutarul – fiecare are rolul și personalitatea sa, iar toți membrii comunității compun imaginea de ansamblu a unui sat bine organizat. Pe pădineni îi unesc tradițiile și obiceiurile, sărbătorile de peste an, Muchia Târgului, ca „axis mundi” al Padinei, muncile agricole, bucuriile și necazurile inerente vieții.

Asemenea meșterului din legendă, autoarea și-a zidit, printre paginile cărții, și bucăți de suflet, simțind nevoia să întoarcă ceva comunității din care a ieșit. Vom afla povești interesante din viața copiilor de la sat, obiceiuri dispărute, jocuri inocente și ceva din „copilăria copilului universal”, cum spunea G. Călinescu.

Dacă nu i-ar lipsi substanța narativă – ceea ce e de înțeles, de vreme ce reprezintă o scriere memorialistică -, „Padina copilăriei mele” s-ar apropia mult de stilul lui Panait Istrati din Ciulinii Bărăganului, acolo unde tristeţea umblă de mână cu voioşia, greutăţile cu jocul, speranţele  cu deznădejdea.

Citind cartea veți mai afla lucruri interesante despre tradițiile adânc înrădăcinate în mentalitatea sătenilor, obiceiurile de nuntă, lucrările agricole  – semănatul, secerișul, melițatul, înălbitul bumbacului ș.a.-, la care copiii lua parte cu plăcere. Cartea nu mai este disponibilă în librării, dar poate fi citită on-line, pe site-ul www.reporterbuzoian.ro.

Din modestie, autoarea „nu a făcut caz” de apariția acestei cărți, așa cum nu a făcut nici în cazul celorlalte șase lucrări pe care le-a publicat, dar despre care promitem să vorbim în perioada următoare. Se cuvine însă ca măcar această scriere sinceră și captivantă despre „vârsta cea fericită” să ajungă la inimile celor care trăiesc nostalgia copilăriei petrecute la sat. Pentru că, într-adevăr, doamna profesoară Valeria Urse – Blidaru a reușit, cu multă simpatie și stăruință, să realizeze o frescă a satului buzoian de odinioară, în care au copilărit părinții și bunicii noștri.

Prof. Cosmin Șontică

Valeria M. Urse-Blidaru s-a născut la 8 iunie 1931 în comuna Padina din judeţul Buzău.

A urmat cursurile şcolii primare în satul natal, iar studiile secundare la Buzău. În 1950 a terminat cursul complet al „Liceului teoretic de băieți” (astăzi Colegiul Național „B.P. Hasdeu”) şi a trecut examenul de absolvire în sesiunea august 1950. În 1954 începe studiile universitare. În 1960 a absolvit Facultatea de Matematică-Fizică 5 ani de la Universitatea „C.I. Parhon” din Bucureşti.

A funcţionat ca profesor de matematică la şcolile elementare Pogoanele şi Lopătari, apoi la liceul din Beceni, iar din 1962 şi până la pensionare, în 1986, la Liceul „B.P. Hasdeu” din municipiul Buzău.

În lunga-i carieră didactică, de 36 de ani, a susținut că munca la catedră nu este o „meserie”, ci o „misiune” pe care trebuie să ţi-o îndeplineşti cu suflet, cu pasiune, chiar şi în condiții ingrate.

În anul 2004 şi-a publicat amintirile din prima parte a vieții în comuna natală sub titlul „Padina copilăriei mele”, iar un an mai târziu a publicat „Şcoala din Padina 1835-1945″, în care prezintă istoria de la începuturi a şcolii, primii săi dascăli, firul existenței sale de-a lungul unui întreg secol.