Pr. prof. dr. Cristian Marius Dima, despre presiunea pusă pe elevi în preajma examenelor : „Mă întreb dacă nu cumva îi trimitem prea devreme să traverseze nepregătiți poduri emoționale mai fragile decât credem”

La finalul celor două probe ale Evaluării Naționale 2026, părintele profesor doctor Cristian Marius Dima, directorul Seminarului Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” Buzău, publică pe pagina sa de Facebook o reflecție despre presiunea pe care examenele o exercită asupra copiilor și despre nevoia de a acorda o atenție mai mare educației emoționale și spirituale a acestora.

În postarea sa, Cristian Marius Dima pornește de la propria experiență de părinte; anul acesta, fiul său a absolvit clasa a VIII-a și a susținut Evaluarea Națională, examen pentru care s-a pregătit din timp. Părintele profesor descrie însă acest maraton de pregătire ca pe o călătorie dificilă, marcată de numeroase sacrificii și de momente extenuante. Referindu-se la fiul său, autorul textului vorbește despre bucuria de a-l vedea ajuns la capătul unei etape importante din viața școlară.

În același timp, directorul Seminarului Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” Buzău atrage atenția asupra tensiunii care însoțește așteptarea rezultatelor. În opinia sa, mulți copii ajung să perceapă examenul ca pe un moment în care întreaga lor valoare este redusă la un număr sau la locul ocupat într-un clasament. „Mă întreb dacă nu cumva îi trimitem prea devreme să traverseze nepregătiți poduri emoționale mai fragile decât credem”, scrie acesta.

Redăm integral postarea pr. prof. dr. Cristian Marius Dima:

𝑼𝒏 𝒎𝒊𝒏𝒖𝒕 𝒅𝒆 𝒄𝒊𝒕𝒊𝒕 𝒔̦𝒊 𝒎𝒂𝒊 𝒎𝒖𝒍𝒕𝒆 𝒅𝒆 𝒓𝒆𝒇𝒍𝒆𝒄𝒕̦𝒊𝒆

Dincolo de rapoarte instituționale privind oportunitatea și relevanța examinării periodice a elevilor români, evaluarea națională pentru clasa a VIII-a s-a terminat astăzi… Probele orale (după caz, că și admiterea este inclusă) și scrise, abia…

Privesc astăzi spre fiul meu ca spre un călător – un Făt-Frumos din poveștile de odinioară – care a ieșit dintr-o pădure ce părea nesfârșită. Timp de mai bine de un an, și-a croit drumul printre lecții, teste, renunțări și multe seri în care lumina din camera lui a rămas aprinsă mai târziu decât stelele. A ajuns la capătul examenelor, iar pentru asta simt bucuria liniștită a unui tată care și-a văzut copilul purtându-și cu demnitate propriul rucsac.

Și totuși, înainte de afișarea rezultatelor, cred că în multe case liniștea nu este pace, ci așteptare. Este acea tăcere care se așază între oameni ca o ceață deasă, chiar și între membrii familiei, din păcate… Copiii noștri stau pe malul unui râu numit „rezultat” – nume uitat de toți, în curând – iar apa lui pare să le spună că valoarea lor poate fi măsurată într-un număr, „afluent” al unui clasament.

Ca părinte, mă întreb dacă nu cumva îi trimitem prea devreme să traverseze nepregătiți poduri emoționale mai fragile decât credem. Aceste examene au rolul lor firesc: marchează sfârșitul unei etape de studiu și „validează” ceea ce s-a învățat. Dar, în același timp, ele devin porți înguste prin care mii de copii încearcă să treacă simultan, într-o competiție acerbă pentru un loc pe scara ierarhizării și a admiterii la liceu.

Ca tată (de) creștin, mă întreb dacă nu uităm uneori că fiecare copil este mai întâi o persoană înfăptuită după chipul lui Dumnezeu și abia apoi un elev aflat într-un clasament. În timp ce noi privim spre note și procente, Dumnezeu privește spre osteneală, răbdare, sinceritate și curaj. Un examen poate arăta cât a acumulat mintea, dar nu poate măsura frumusețea sufletului, puterea rugăciunii, bunătatea inimii sau nădejdea cu care un copil se ridică după fiecare încercare. Poate că, în aceste zile de așteptare, cea mai importantă lecție este să-i ajutăm să înțeleagă că valoarea lor nu începe și nu se termină cu un rezultat, ci își are rădăcina în măsura aurodepășirii lor și în iubirea lui Dumnezeu, care nu pune note și nu face ierarhii.

Mă întreb dacă îi pregătim suficient nu doar pentru a răspunde corect la subiecte, ci și pentru a răspunde sănătos la emoții. Dacă îi învățăm să gestioneze presiunea socială, frustrarea, comparația, teama de eșec și provocarea de a demonstra permanent ceva; dacă îi ajutăm să înțeleagă faptul că un examen poate evalua cunoștințe și competențe, dar nu poate măsura caracterul, bunătatea, creativitatea sau puterea de a se ridica după o cădere…

Poate că adevărata maturizare nu începe în sala de examen, ci în felul în care traversăm împreună perioada de dinainte și de după. În felul în care le spunem copiilor noștri că sunt mai mult decât un rezultat și că drumul lor nu se termină la o notă. Și că rămân „tovarășii” noștri providențiali și „steaua nordului” vieții noastre, pe drumul comun…

Astăzi sunt un tată recunoscător pentru efortul fiului meu. Dar sunt și un profesor care privește cu responsabilitate spre generația care vine și care se întreabă dacă nu ar trebui să investim la fel de mult în educația emoțională și spirituală a copiilor, măcar cât investim în pregătirea lor academică.

Pentru că, în cele din urmă, viața nu îi va întreba doar ce note au obținut, ci și cât de bine au învățat să rămână întregi atunci când vântul începe să bată mai tare. Iar Dumnezeu nu va privi catalogul lor, ci felul în care și-au păstrat lumina aprinsă în inimă în timp ce traversau furtuna.

𝑆𝑢𝑠 𝑠𝑎̆ 𝑎𝑣𝑒𝑚 𝑖𝑛𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒!…”