ReportajȘtirile zilei

Ion Moacă, meșterul cioplitor care a prefăcut bolovanii de pe Istrița în 300 de statui | REPORTAJ Cercul de Redacție Presă

Îl cheamă Ion Moacă, dar toată lumea îl strigă „nenea Gogu”. Ne întâmpină voios din poarta casei și-și îndeasă căciula pe cap, în timp ce privește mândru spre „soldații” care străjuiesc intrarea în ceea ce ar putea fi numit, fără exagerare, Muzeul Pietrei.

Are 73 de ani și e pensionar de mult, însă spune că sufletul i-a rămas copil. A avut toată viața meserie grea, la Stațiunea de Cercetare Vini-viticolă, dar nu ca degustător de vinuri, ci ca zidar, tencuitor și încă vreo două profesii conexe ce presupun mult efort fizic. Dar în urmă cu 35 de ani, nenea Gogu a descoperit secretul care avea să-i garanteze longevitatea, o viață tihnită și, mai ales, împăcarea cu sine: statuile de piatră de care se încojoară astăzi și care, luna aceasta, vor ajunge la 300.

În curtea sa din Pietroasele, Ion Moacă are un muzeul al pietrei, format din statuile pe care le-a realizat în ultimii 35 de ani.

De când se ştie, locuiește la o aruncătură de băț de locul în care a fost descoperit cel mai preţios tezaur al României, „Cloşca cu puii de aur”, pe care a ţinut să-l reproducă într-un basorelief dăltuit în piatră.

  • Gigi Becali, Cristian Tudor Popescu, Nicolae Furdui Iancu, Bachus, Guță, Ceaușescu, Toma Caragiu, Mihai Viteazul, toți „trăiesc” în curtea lui nenea Gogu.

Ion Moacă a muncit de mic copil, ca mai toții băieții de la țară din acele vremuri. Pe-atunci, părinții își dădeau copiii după un meșter, ca să-nvețe o meserie, însă la el n-a fost nevoie, tatăl fiind pietrar:

„Cioplesc la piatră de când aveam 13 ani, fiindcă mergeam cu tata după blocuri de piatră și mă punea să i-o tai, să-i ușurez munca. Noi am fost şapte copii, patru băieţi şi trei fete, şi era viaţa grea. Nu m-a mai dat la școală din cauza nevoilor mari și tare rău mi-a părut.. Dar făceam cruci și eram bucuroși că avem cu ce trăi.”, își amintește astăzi meșterul, căutând cu privirea spre culmea Istriței, poate înspre acele timpuri care n-au să mai vină.

  • „Nu-s de vânzare!”

Nea Gogu n-ar vinde o statuie nici mort. Fac parte din viața lui, vorbește cu ele, le știe numele, rostul și locul și pentru nimic în lume nu s-ar lipsi de vreuna dintre ele: „Nu mă îndur să dau una nici dacă mă bate! Mă mândresc cu pietrele astea și le iubesc pe toate, chiar dacă unii zic că nu-mi aduc niciun folos. Sunt o parte din viața mea și-a satului.”

De când se ştie, Ion Moacă a modelat piatra numai cu uneltele tradiţionale, ciocanul şi dalta din fier, cu care au lucrat şi înaintaşii lui: „Fără daltă nu faci nimic. Poți să ai o mie de flexuri și de aparate, dalta și ciocanu-s sfinte! Piatra, dacă e finisată, pe ea se imprimă praful şi nu se mai vede, apare ca şi cum e un ciment alb.”

Când vine vorba de cioplit, nimic nu-i mai pare greu meșterului nostru. Deși piatra de aici e tare, iar ochii sunt primii care au de suferit când dalta izbește stana, Ion Moacă are parcă în priviri lumina începuturilor: „Bre, să știți că nu e greu deloc. Pentru mine e o jucărie. Când iau dalta și ciocanul, totul pare o joacă frumoasă, bună, ca atunci când eram mititei și zburdam și ne veseleam din orice nimic.”

  • „Noi nu murim.”

Am găsit în curtea împietrită a lui Ion Moacă și mesaje profunde, izvorâte dintr-o înțelepciune populară sănătoasă și dreaptă.

Pe o statuie de la drum, nenea Gogu a scris cu vopsea neagră: „Noi nu murim”. Poate a simțit nevoia să spună el ce nu pot spune pietrele, poate un glas lăuntric l-a mânat să-și recunoască, implacabil, condiția: „Toată lumea o muri, dar astea nu mor. Nu se topesc, nu se strică. Petrec veacurile și se uită după noi cum înflorim, ne ofilim și murim, dar ele nu s-or trece curând”, conchide omul cu glas mai moale.

Ion Moacă are fire de artist. Cântă la acordeon și tine ritmul cu o tobă de picior, ispravă de care e tare mândru și despre care spune că-l diferențiază pe „piață”: „Niciun lăutar nu poate să facă așa, pentru că e l e înclinat să apese clapele de la acordeon, nu să bată toba cu piciorul”. Dar nici la fluier nu stă rău doinașul nostru, iar pentru asta a vrut să ne încânte auzul cu câteva triluri.

  • Doi bețivi păzesc bine crama „Bordei”.

Nenea Gogu e om de lume. Are o cramă bine alimentată, iar pentru siguranța produselor bahice a sculptat, de-a dreapta și de-a stânga intrării, doi bețivi care sprijină gardul: „Ăștia doi de-aci păzesc crama, dar îs beți amândoi. Râd unul de altul că s-au îmbătat”, glumește pietrarul nostru.

Vestea despre micul muzeu al pietrei s-a dus până departe, în Asia și America şi nu puţini sunt turiştii care îi intră pe poartă:

„Au venit și chinezi, japonezi, americani; toate națiile au venit și s-au minunat de pietrele mele. Unii au vrut să cumpere din ele cu bani frumoși, da’ n-am vrut să le dau. N-am avut nevoie de nimic; eu am pensie, bogdaproste.. Statuile trebuie să rămână aici, la ele ACASĂ..”


Reportaj realizat de elevii Cercului de Redacție Presă / Radio-TV din cadrul Palatului Copiilor Buzău.

Cosmin Șontică

Vă mulțumim pentru vizită! Așteptăm sesizările dumneavoastră la numărul de telefon 0725 225 335, pe Facebook sau pe WhatsApp.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
error: