E vineri dimineață. Nea Gică iese tacticos pe poarta Centrului de zi și de noapte pentru persoanele fără adăpost de pe strada Speranței din Buzău. Merge să-și cumpere ziarele, pentru că nu concepe să trăiască în Buzăul secolului XXI fără să se informeze.
Îl găsim un pic mai târziu, în camera sa de la parterul clădirii. E musafirul Centrului pentru persoane fără adăpost al Primăriei de puțin timp, însă toată lumea îl cunoaște.
Printre paturi etajate și haine așezate pe marginile mobilelor, îl zărim pe nea Gică. Întins pe patul său, citește un ziar și e supărat că un prieten a uitat să-i înapoieze „Dama cu camelii” a lui Dumas-fiul.
Prietenos și mai ales vorbăreț, nea Gică nu poate rezista tentației de a ieși cu noi la o țigară, timp în care poate ne și povestește ceva despre odiseea lui, așa cum îi place să-și numească viața..
Are 65 de ani și mai toată viața a lucrat pe șantier. N-a avut funcție de execuție, fiind ba șef de echipă, ba diriginte de șantier, însă problemele de toate felurile i-au dat o boală cruntă a picioarelor, ceea ce-l face să se deplaseze greu.
La 35 de ani, a rămas văduv: „N-a vrut Dumnezeu. Soția m-a părăsit, iar eu am rămas singur cu doi copii mici.
„
De atunci, viața lui e un chin. A reuși să-și realizeze copiii, însă cu un preț poate prea mare. Astăzi, fiul este inginer în SUA, iar fata – farmacistă, pe undeva prin Spania.
Plecați pe meleaguri străine, copiii l-au uitat însă pe nea Gică, omul care a rămas pe drumuri după ce casa naționalizată în care locuia a fost revendicată de moștenitorii foștilor proprietari.
De 3 ani, nea Gică stă pe unde-apucă.
După ce a rămas pe drumuri, uitat de copii și de societate, omul nostru a locuit pe unde a putut. Și-au făcut milă de el prietenii, care îl vizitează și astăzi:
- „Am un prieten profesor, care îmi dă cărți. Zilele trecute mi-a promis că o să-mi dea un sac întreg, pentru că el le-a citit și vrea să le am și eu. Mai am doi prieteni care mă ajută cu pastile. E greu când nu ești la „casa medicală” (Casa de Asigurări de Sănătate), trebuie să-ți cumperi pastilele singur”, ne spune nea Gică.
După câțiva pași, omul mai gâfâie de trei ori după care fața i se luminează: „Da’ mai am 3 luni, atâta..și ies la pensie. Când iau prima
pensie, intru mai adânc în medicină, îmi iau pastile pentru picioare ca să pot să merg bine din nou..
Uitat de copii, nea Gică încă mai speră.
Cu băiatul n-a mai vobit de aproape 10 ani. Fiul nu știe nimic de el, nici măcar că nu mai are casă.
Fata din Spania e marea speranță a lui nea Gică. Deși nici ei nu-i pasă de omul care i-a dat viață, tatăl e încrezător și, cu toate ca nu i-a mai vorbit de 3 ani, o așteaptă acasă..
- „Vine acum, trebuie să se întoarcă. Nu am mai vorbit cu ea pentru că nu am unde să o găsesc, da m-am întâlnit cu o prietenă de-a ei care a venit prin România, și i-am trimis vorbă să îmi scrie.”
Femeia e căsătorită în Spania și de când a primit vorbă de la taică-său prin prietena venită în țară, nu l-a căutat niciodată. Nici măcar nu știe că omul locuiește într-un adăpost. L-a uitat de mult, de când farmecul traiului bun din occident i-a schimbat complet viziunea despre viață.
Nea Gică știe însă sigur că fata va veni și vor locui împreună până la adânci bătrâneți. Nu vrea s-o plictiseasca, are problemele ei pe acolo, dar o asteapta sa vina.
„Mai repede te lași de fumat, decât de citit.”
Omul nostru crede că lectura e o boală. Spune că i-ar veni mai ușor să se lase de fumat, decât de citit: „Eu nu pot să trăiesc dacă nu citesc ceva. Nu prea mai am cărți, dar ne-a spus domnul Lambru că ne face o bibliotecă aici, la centru. Acum mi-a dat cineva „Agentul 007 „de Flemming, și le-o citesc și la colegii de cameră..”
Directorul centrului, Daniel Lambru, vrea ca pe viitor, să înființeze aici o bibliotecă la care să aibă acces toți oamenii cazați în adăpost.
L-am lăsat pe nea Gică în camera Centrului, alături de colegi, cu gândurile și cu speranțele sale de viitor.
L-am lăsat să viseze, să citească și să spere că ziua de mâine va fi așa cum și-a dorit-o.
