A apărut cartea „Storytelling – Metoda Povestitorul”

A apărut luna aceasta la editura Panta Rhei din Bacău cartea „Storytelling – Metoda Povestitorul”. Lucrarea se dorește a fi un ghid de storytelling pentru tineri, dar prin dimensiunea lucrării și complexitatea abordării se apropie mai mult de ceea ce ar putea fi un tratat despre storytelling.

Autorii, Sînică Vrînceanu și Radu Bogdan Ghelu, sunt deja la a doua carte scrisă împreună, în 2019 ei elaborând împreună cu Dumitru Grigoraș și Marius Hainagiu un ghid de teatru școlar intitulat „Teatru în școala ta”.

Cartea „Storytelling – Metoda Povestitorul” a apărut în contextul creșterii alarmante a analfabetismului funcțional în rândul tinerilor, iar tipărirea acestea s-a realizat în cadrul proiectului de tineret „Tineri de poveste”, proiect cofinanțat de Ministerul Tineretului și Sportului.

Volumul se adresează lucrătorilor de tineret, trainerilor și cadrelor didactice, oferindu-le acestora o metodă „la cheie” pentru organizarea cursurilor și atelierelor de storytelling. Dar, fiind scrisă într-un limbaj accesibil, cu intenția asumată de autori de a fi o carte de popularizare a storytellingului mai degrabă decât o lucrare științifică, cartea se adresează și tinerilor și celor care, în general, vor să înțeleagă cum funcționează storytellingul.

Problematica analfabetismului funcțional este abordată de autori ca fiind în directă legătură cu procesul înțelegerii (din cadrul gândirii raționale), din această perspectivă, analfabetismul funcțional nefiind altceva decât o definicență de înțelegere. În storytelling-ul științific, afirmă autorii, „povestea este o narațiune construită cu scopul de a conduce ascultătorul sau cititorul la o anumită înțelegere”.

Abordarea științifică a storytellingului, propusă în această carte, este întemeiată pe teoria autorilor că povestea este un model de reprezentare a procesului de înțelegere. „Povestea este traseul pe care omul primitiv a observat că-l urmează propria lui minte atunci când trece de la necunoaștere la înțelegere. Povestea a devenit mecanismul nativ prin care oamenii își pot transfera unii altora cunoașterea, înțelegerea și experiența emoțională a cunoașterii și înțelegerii. Povestea, și nu bârfa, este ceea ce a provocat Revoluția Cognitivă despre care vorbește Harari , iar storytelling-ul este procesul care le permite în prezent oamenilor să funcționeze în comunități mari.”

Lucrarea este împărțită pe 5 capitole, primul capitol fiind dedicat contextului și problematicii de tineret, autorii semnalizând fenomentul analfabetismului funcțional și identificând ca soluție abordarea acestuia „într-un context de arte integrate”. Al doilea capitol este o incursiune în istoria și antropologia poveștii, autorii încercând să prezinte evenimentele  care au dus la apariția „omului povestitor”. Astfel, sunt menționate ca etape importante: „utilizarea uneltelor” –  care a determinat dezvoltarea la om a atenției voluntare; „descoperirea focului” – turmele de oameni s-au așezat fiecare la focul ei, iar aceasta a condus la descoperirea de către om a „celuilalt” și „dezvoltarea vorbirii umane”.

Al treilea capitol, intitulat „Povestea”, pornește de la premisa că storytellingul este „un fenomen cultural adaptiv,  poveștile supraviețuind atât timp cât există o legătură între poveste, povestitor și ascultător”. Astfel, autorii insistă asupra importanței „relației tripartite dintre poveste, povestitor și auditoriu”, susținând că povestea se desfășoară concomitent în trei planuri: planul cauzal (firul narativ), planul emoțional și planul moral.

Cercetând și sintetizând lucrările unor autori americani, cum ar fi: Paula Munier – „Plot Perfect: How to Build Unforgettable Stories Scene by Scene”); Peter Rubie – „The Elements of Storytelling: How to Write Compelling Fiction”;  Ronald Tobias –  „20 Master Plots”; Larry Brooks –  „Story Engineering”;  Will Storr – „The Science of Storytelling”;  Joseph Campbell –  „The Hero with a Thousand Faces” și John Truby –  „The Anatomy of Story”, autorii propun o „structură a poveștii” compusă din 4 elemente: cadrul poveștii, personajele, lumea poveștii și firul narativ.

Interesul ascultătorilor pentru povești, consideră autorii, este legat de interesul ascultătorilor de a internaliza experiența altor oameni, astfel că, pe structura propusă, autorii prezintă cum se poate construi o poveste coerentă prin care să se realizeze transferul de experiență de la povestitor la ascultător. În cadrul acestui capitol, autorii încearcă să prezinte cum se poate dezvolta conflictul poveștii ca un plan simplu de idei, urmând ca de la conflict să se dezvolte firul narativ al poveștii, adică planul dezvoltat de idei. În acest fel, scrierea poveștii nu este altceva  decât un proces de dezvoltare a enunțurilor din firul narativ, prin introducerea descrierilor din „lumea poveștii” și a celor despre personaje.

Capitolul al patrulea este intitulat „Povestitorul” și prezintă procesul de „spunere” a poveștii, adică abordează prezentarea poveștii în fața auditoriului. Aici autorii oferă detalii legate de limbajul trupului și paralimbaj, introducând informații despre „construirea” emoțiilor și a atitudinilor cu ajutorul expresiilor faciale, a gesturilor și a posturilor corpului.

De asemenea, tot în cel de al patrulea capitol, autorii vorbesc despre „scena poveștii” (prezentând importanța zonelor de scenă, a decorului, recuzitei și costumației) și oferind „cârlige”, adică instrumente de captare și păstrare a atenției publicului. Capitolul se încheie cu sfaturi și tehnici pentru autoperfecționarea povestitorilor și cu sugestii și recomandări pentru remedierea diferitelor accidente din cadrul procesului de prezentare în scenă a poveștii.

Metoda „Povestitorul” este prezentată în capitolul cinci, unde autorii segmentează procesul de predare a storytellingului pe etape, pentru fiecare etapă fiind definite: scop, obiective, indicații cu privire la resursele de lucru necesare, proceduri de lucru cu tinerii și repere pentru evaluarea procesului. De asemenea, în acest ultim capitol sunt anexate și modele pentru fișele de lucru pe care ar trebui să le utilizeze cursanții.

Originalitatea lucrării este dată de teoria autorilor că „povestea este un model de reprezentare a procesului de înțelegere”, iar unicitatea ei vine din încercarea autorilor de a atinge  cumva cam tot ce poate fi spus pe tema storytellingului, adică, după propriile lor mărturisiri „de a identifica perimetrul a ceea ce va trebui să fie știința storytelling-ului”.

Lectura în sine a cărții este în general ușoară, chiar dacă pe alocuri anumite concepte sunt prezentate cu o ușoară prețiozitate. Unele expuneri, deși au sens în logica lucrării, par a nu fi neapărat necesare, ele reprezentând mai degrabă informații care au stat la baza unor concluzii din perioada de documentare a autorilor și pe care aceștia au considerat că important să le prezinte. De asemenea, ideile fundamentale ale lucrării sunt uneori repetate, reformulate în contexte diferite din capitole diferite, probabil din dorința autorilor de a le fixa mai bine în mintea cititorilor.

În ansamblu, cele 320 de pagini ale lucrării pot fi citite integral într-un weekend, dar, conținutul fiind bine structurat, cititorul inițiat în storytelling poate cerceta cuprinsul și o poate răsfoi, citind doar ceea ce îl interesează în mod deosebit.