Cazul „Alexandra”. Adevăratul criminal

Aleaxandra, cine este adevăratul tău ucigaș? Cine te-a omorât de fapt, fată gingașă? Nenorocitul ăla de sociopat, criminal în serie și canibal sau sistemul ăsta defect și bolnav, căruia îi cad pradă oameni buni și frumoși ca tine?

O crimă cât o revoluție. Asta se conturează în România de azi, după cazul Caracal. Avem de a face acolo cu o situaţie înfiorătoare: o crimă ce are un făptaş, dar şi nenumărați complici în rândurile generoase ale unor instituții plătite să ne apere în situații in extremis.

Alexandra a murit cu poliția la ușă. Fata asta curajoasă a sperat până în ultima clipă că va fi salvată și a făcut mai mult decât era omenește posibil să scape din lațul nenorocitului de Hanibal Lecter. Vă puteți imagina că bestia aia bolnavă era deja suspect într-un caz de dispariție, iar „oamenii legii” nu au vrut să-i spargă ușa ca să nu-i violeze proprietatea?! Că Alexandra agoniza, iar trupul îi era ciopârțit și topit cu acid, în timp ce polițiștii discutau afară despre gagici, bilete la pariuri sau despre alt subiect de interes.

Știu totul despre noi. Unde lucrăm, cu cine ne întâlnim, cărui funcționar i-am dat o cafea ca să ne pună ștampila mai repede, unde am parcat aiurea. Și acționează în consecință, întinzându-ne cu scârbă și autosuficiență câte o amendă. Știu când mâncăm, când dormim, când plecăm în concediu, când și cu cine facem dragoste.

Dar nu au putut să știe unde este Alexandra, fata aceea care și-a pus toată încrederea în ei! Ar fi putut să-și sune părinții, un prieten sau pe oricine altcineva, dar ea a preferat să sune la 112, convinsă fiind că poliția va sparge ușile, exact ca în filmele pe care le văzuse ea, cu răufăcători prinși și criminali pedepsiți. Alexandra, filmul tău n-a fost gândit din start cu happy-end! Ce păcat că pentru unii n-ai fost „persoană de interes”!

A scris cineva pe Facebook ce ar fi făcut el dacă ar fi fost polițist. Că ar fi ignorat nenorocitul ăla de ordin al procurorului, ar fi spart ușa, ar fi intrat peste criminal și l-ar fi neutralizat, salvând fata. Ar fi făcut asta în ciuda tuturor regulilor, știind că ulterior va fi arestat de colegi pentru nesupunere. Concluzia e numai una: Alexandra ar fi supraviețuit și – da! – niște cretini chiar l-ar fi arestat. Pentru nesupunere.

Este un moment critic al societății noastre. Jandarmeria e acuzată că își gazează propriul popor. Poliţia nu mai ştie să intre decât cu mascaţii. Prin țări mai civilizate polițistul este un partener al cetățeanului și îi bate la ușă atunci când apare o problemă. Nu mai urlă americanul din toți rărunchii că i-a încălcat nenea polițist proprietatea. Se mai verifică apeluri, se mai interoghează cetățenii în diferite situații, dar nimeni nu sare ars, ca la noi.

Am văzut polițiști mângâind pe creștet copii și tineri care făcuseră o trăsnaie și am văzut brute purtând uniformă amendând, brutalizând și abuzând cetățeni. De ce? Pentru că pot. Și pentru că – lucrul cel mai grav – așa li se inoculează lor încă de pe băncile școlii, iar apoi li se și confirmă de către societate. Că polițistul, procurorul și omul în uniformă trebuie să fie niște zbiri în fața cărora cetățeanul trebuie să tremure. Cetățeanul român este un fel de Josef K., iar instituțiile de forță încep să fie văzute ca o autoritate îndepărtată și inaccesibilă, care oprimă.

Alexandra și cine știe câte alte fete au sfârșit sub satârul dementului de la Caracal. Serviciul de localizare a eșuat, poliția a eșuat, toată România a dat greș. Ne-am făcut părtași unei crime odioase, crezând atâta timp că e doar un film. Am așteptat cu sufletul la gură în fața televizorului ca sârma de la încheieturile fetei să se rupă, zidurile să se fărâmițeze, iar protagonistul să iasă dintre dărâmături cu Alexandra pe brațe. Și ne-am trezit ca dintr-un coșmar când am văzut că supraviețuitorul era, de fapt, bestia de Gheorghe Dincă.