SIC COGITO

Ziua în care n-am apucat să-mi iau la revedere

06:30: Alarma telefonului sună de parcă ar trebui să plec la oaste (M-a disperat melodia asta; trebuie s-o schimb). Dau amânare, poate mă mai „revergorez” puțin până trebuie să fiu în picioare, pentru o nouă zi de muncă..Nici nu apuc bine să mă cufund în vis, că:

07:00: „Trezirea! Este ora 07:00!”, se aude din aparatul negru de pe noptieră. Îmi vine să-l sparg. Azi-noapte m-am întins până la vreo 02:00 cu băieții, după ce am jucat tenis de picior. Sunt rupt, dar așa rupt trebuie să mă duc la locul în care toată lumea merge cu drag o singură zi pe lună: aia de salariu.

07:25: Am ieșit din duș și mă uit la nevastă-mea cum se întoarce pe partea cealaltă, în timp ce eu mă chinui să-mi închei un nenorocit de nasture la mâneca stângă. La doi metri de pat e cealaltă jumătate din viața mea: o mogâldeață de unșpe luni, care doarme ca un belfer. Ieri a scos primele sunete inteligibile: „ta-ma! ta-ma”. Cred că ne iubește la fel pe amândoi și nu vrea să ne supere. Ce fericiți sunt maimuțoii ăștia doi că pot dormi cât vor! Mă uit la ei cu invidie, dar și cu drag. Brusc, gândul că o să vin acasă la șase și o să mă joc non-stop cu prichindelul îmi alungă sila involuntară pe care mi-o dă plecarea spre serviciu.

08:00: Am plecat fără să-i pup pe indivizii ăia doi din pat, care probabil acum visează frumos, în timp ce eu mă chinui să ajung la muncă într-o aglomerație infernală. (…). Sunt deja la birou. Zâmbitoare ca în fiecare zi, Anca deschide ușa biroului și mă întâmpină cu aceeași replică expirată: Neața, boss. Ești bine? O cafea neagră pentru o zi roz? 

-„Da, Anca, sunt cel mai fericit om din lume. Azi m-a chemat zonalul la București pentru raportul ăla. Am un maaaare chef să mă duc azi la capitală”, îi spun eu în timp ce verific pe flashscore dacă mi-a ieșit biletul de ieri.

09:35: Mi-ar fi trebuit o macara să mă ridic de pe scaun, dar, într-un final, gândul că sunt totuși manager la o internațională – fie și într-un oraș de provincie – are cuvântul hotărâtor. „Azi nu mă mai duc cu Loganul la București. Cu „turbăciunea” asta de 1.0 ajung mâine. Iau mașina mea și într-o oră sunt acolo”, îmi zic.

10:10: Sunt deja la Urziceni. Până aici i-am dat talpă și cred că în juma’ de oră sunt în București. „Bună cafeaua Ancăi! * Mamă, ce umilință și-a luat Barça aseară de la Bayern..* Trebuia să-l fi pupat pe Ayan când am plecat.* Dacă-mi bagă incentiva, direct tobă sport îmi iau.” Ce o face Andreea la ora asta, s-o fi trezit?”– sunt câteva gânduri care îmi trec prin minte, în timp ce tonul de WhatsApp vine să confirme expresia „gând la gând”: Mesaj de la Andreea: <Neața, iubire! Ai plecat? Să conduci cu atenție și să vii repede, repede la noi. Te pupăm!🥰>”

10:15: „Îi răspund mai târziu”, îmi zic eu în timp ce deschid din nou flashscore-ul să văd ce a făcut FCSB cu Voluntari. Biletul meu stă în meciul ăsta și m-aș oftica dacă m-ar scoate taman echipa mea de suflet.

Nu știu cine a setat radioul pe Magic FM, dar e o plângere în mașina mea de nu mai rezist. Așa că îi zic”pa pa” Sarei Brightman cu al ei la „Time to say Goodbye” și schimb frecvența: TRINITAS. „Bă, ești nebun? Trinitas?! Nici nu știam că prind așa ceva.”

10: 21: Am 140 la oră și parcă tot nu mai ajung. Zici că am vânt din față. Scot din nou telefonul și deschid la meciuri. Rămân cu ochii ațintiți la ecran, dar mă uit și la drum cu coada ochiului. Fac asta mereu, cred că toată lumea o face și oricum nu cred că poate să mi se întâmple mie. Imi arunc din nou ochii la telefon. Flashscore îmi dă fatala: „Frate, nu pot să cred că…..

Fum. Mult fum. Nu mai aud nimic. Nu pot să mă mișc și o durere cumplită în burtă. Am gura deschisă și aș vrea să spun ceva, dar sângele îmi șiroiește din vârful capului.

Imaginea mi s-a inversat. Văd niște picioare cum vin spre mine: „E viu? Câți sunt înăuntru? Scoateți repede bateria!”, aud ca prin ecou.

Sirene. Panică. Țipete. Viața mea trecând pe dinaintea ochilor. Ayan. Andreea. Mama, tata, frații. O lumină mă trage puternic spre ea, ca un magnet.

Gel, mult gel pe pieptul meu dezgolit, ventuze și o pâlnie pe gât. Un ticăit de aparat și o voce robotică: Puls scăzut. Aplicați manevre de resu..”

Doi tineri în roșu, deasupra mea, îmi taie resturile de haine. Fata are lacrimi în colțul ochilor, îmi ascultă inima, îmi apasă pieptul cu toată puterea și strigă: „Haide, haide! Luptă, nu renunța!”

Vocile se aud tot mai încet. Lumina mă trage și mai tare spre ea. Andreea și Ayan se îndepărtează de mine. O să-mi fie dor de ei, dar sunt bine aici..


Traficul este blocat. Multe autospeciale la fața locului, mulți oameni în roșu. Tânărul medic Paraschiv oftează, își privește ceasul, scoate pixul din buzunarul de la piept și notează:

Ora decesului: 11:26..


Am scris acest articol azi, în drum spre București. Un drum care ne-a răpit atâtea rude, prieteni, oameni. La volan e altcineva, evident.

Aveți grijă de voi, prieteni. Cineva drag ne așteaptă acasă! ♥️

(Cosmin Șontică)

loading...

Cosmin Șontică

Așteptăm sesizările dumneavoastră la numărul de telefon 0725 225 335, pe Facebook sau WhatsApp. Vă mulțumim!

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button